Notari publici făuritori ai României Mari



     Idealul unității naționale a sublimat timp de secole energiile celor mai înaintați fii ai neamului românesc, lupta și sacrificiile lor pregătind, în timp, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, adevărată „oră astrală” a României. Ca membrii ai elitelor intelectuale și culturale ale vremii, notarii publici români din provinciile aflate sub stăpânire străină s-au aflat în primele rânduri ale luptei pentru făurirea României Mari, fie ca precursori activi ai momentului istoric, fie ca participanți direcți și continuatori ai tradiției și valorilor acestei profesii nobile .


• Ioan T. Cosma

Notar public în Cluj, personalitate proeminentă a vremii sale, promotor activ al intereselor profesiei, editor al „Revistei notariatului public”, a fost ales de către reprezentanții notarilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania ca președinte al primei organizații profesionale ce reprezenta interesele notarilor din fostele provincii – Uniunea Generală a Notarilor Publici din România, înființată la 15 mai 1937. Iată cum îl descriau contemporanii săi:

„ Şi-a moştenit caracterul drept dela tatăl protopop greco-catolic cu sufletul puritan, fiind născut la 11 Septemvrie 1882 la parohia din Săngeorzu, judeţul Satu-Mare.
Suferinţele vieței se încep pentru el încă în vârstă de 8 ani cu pierderea mamei sale iubite. Suportă eroic această suferinţă şi după ce îşi începe studiile liceale la liceul Premontreilor din Oradea îşi ia bacalaureatul în 1900 la Blaj. Se înscrie la Academia de Drept din Oradea iar în 1908 îşi ia doctoratul la Universitatea din Cluj. Prestă examenul de advocat la Tărgu-Mureş, iar după doi ani de activitate de stagiar de advocat, izbucnind războiul mondial, ca sublocotenent al Reg. 34 de Artilerie ia parte în această vâltoare sângeroasă. Înaintat la gradul de locotenent şi decorat, în 1916 e surprins de o săngerare la plămâni, iar după vindecare e detaşat spre serviciu la Ministerul de Răsboiu din Viena. După demobilizare, înfăptuindu-se Unirea, în 1919 e numit procuror la Tribunal ajungând în scurt timp prim-procuror. Nu trece mult timp şi demnitatea de subsecretar de Stat la Justiţie e ocupată de personalitatea sa excepţională. In această calitate a fost membrul fostei Comisiuni de Unificare din Ardeal și Banat cu sediul la Cluj care a funcționat în 1920 și 1921. Demisinonează în 1922 din această poziție și devine notar public. Din 1924 până în 1932 a condus baroul notarilor publici cu sediul în Cluj .
Meritele sale au fost răsplătite prin ordinul Coroana Romîniei în Grad de Comandor.”

Sursa foto: Joszef Szigeti, Monografia Clujului

• Gore Gheorghe Stepanovici (1839-1909)

Născut la Iași (la acea vreme în Basarabia aflată sub ocupația rusă), în familia proprietarului moșiei Dușmana, Gore Gheorghe Stepanovici a absolvit, în 1861, Facultatea de drept din cadrul Universității din Moscova. Ulterior, a fost angajat funcționar în cancelaria guvernatorului general al Novorusiei și Basarabiei, desfășurând în paralel și activitate publicistică. Intră în magistratură ca membru al judecătoriei penale regionale basarabene, mediator de pace în sectorul 2 al judecătoriei Chișinăului în timpul stabilirii țăranilor în regiune. Ca judecător de pace, de sector, la Orhei, la 20 decembrie 1869 introduce judecătoria reformată, fiind recunoscut ca judecător de pace de onoare. Din mai 1878 până în ianuarie 1904 profesează ca avocat, ulterior devenind notar public în Chișinău și, concomitent, traducător al judecătoriei din localitate.

A făcut parte din grupul tinerilor basarabeni care au avut ca ideal renașterea vechii Moldove, readucerea vieții spirituale românești pe plaiurile basarabene, fiind unul dintre cei mai importanți publiciști ai vremurilor sale. A fost tatăl istoricului Paul (Pavel) Gore (1875-1927), membru de onoare din 1919 al Academiei Române și președinte al Partidului Național Moldovenesc.

Sursa foto: https://orasulmeuchisinau.files.wordpress.com/2011/02/cea80-tgfvb.jpg

• Dimitrie Bonciu (1826-1906)

Își începe cariera de timpuriu, la 18 ani fiind numit vice-registrator al orașului Arad. Doi ani mai târziu debutează profesional la instanța districtului. În anul 1854 a preluat o funcție de conducere la Oficiul de poliție din Ineu, devenind polițist-șef în doar doi ani. Cariera sa și-a continuat evoluția, în anul 1861 Dimitrie Bonciu ajungând consilier al orașului Arad, iar în anul 1871 câștigând mandatul de parlamentar pentru Buteni, în districtul Arad.

În calitate de notar public regesc, era ales, la 11 septembrie 1875, primul președinte al Camerei Notarilor Arad. În această calitate, a demarat o serie de acțiuni petiționare prin care cerea soluționarea problemelor legate de practica numirii notarilor, eliminarea diletanților și a persoanelor care nu cunosc sau nu aplică corect legea, tarifele notariale, procedura succesorală și de înregistrare a proprietăților. El a avut inițiativa constituirii Societății Notarilor Regali. A avut o carieră remarcabilă în fruntea Camerei Arad, fiind reales de 31 de ori, ultima oară în 1906. Realegerea sa pentru a 31-a oară nu s-a mai concretizat, el decedând în scurt timp. A lăsat moștenire o viață dedicată profesiei de jurist și de notar public.

Pentru eforturile și realizările sale în domeniul public și social, Dimitrie Bonciu a fost ridicat la rangul de Consilier al regelui .



• Mihail Bejan (1838-1908)

Mihail Bejan sau Michail Bésán (1838, Gurbediu, Bihor – 1908, Lugoj), un personaj distinct și reprezentativ al epocii în care a trăit, a avut calitatea de notar public în Lugoj – Camera Notarilor Publici Timișoara. A fost unul din primii notari publici de naționalitate română numiți în baza Articolul de lege XXXV privind notarii publici regești, promulgat în cele două Camere de la Pesta în 30 noiembrie 1874 (1), care a intrat în vigoare la nivelul Ungariei, și implicit în Transilvania, la 1 august 1875 (2). După cum anunța în numărul din 30 aprilie/18 mai 1875 ziarul „Federațiunea” (3) , în posturile de notari publici erau învestiți pe lângă juriști cu experiență și cinci deputați dietali, printre care și trei români: Dimitrie Bonciu în Arad, Petru Nemeș în Alba-Iulia și Mihail Bejan în Lugoj.

După cum remarca prof. dr. Constantin-Tufan Stan în lucrările biografice dedicate ilustrului notar public lugojean:
„Mihail Bejan a fost unul din reprezentanții de frunte ai tinerimii universitare române aflate la studiu în Pesta în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, aducându-și aportul la cristalizarea unor instituții culturale care au jucat un rol benefic în coagularea sentimentului național (Societatea Academică „Petru Maior”, periodicul „Aurora Română”), dar și la impunerea limbii și literaturii naționale, aflate încă în perioada acumulărilor și decantărilor axiologice. Activitatea de culegător de folclor literar, desfășurată sub tutela spirituală a lui Atanasie Marian Marienescu (v. ziarul „Albina”), intensitatea demersurilor publicistice au marcat o etapă importantă în procesul afirmării literaturii românești bănățene. Deși episodica sa practică parlamentară, ca deputat guvernamental în Dieta de la Pesta, iar mai apoi implicarea în fundamentarea unor instituții culturale ale maghiarilor lugojeni i-au atras unele reacții cu accente critice, exprimate, uneori, cu nuanțe virulente în presa de expresie română, M. Bejan s-a dedicat ulterior, plenar, unor generoase proiecte culturale promovate sau înfăptuite de intelighenția românească lugojeană: manifestările Societății pentru Fond de Teatru Român (Lugoj, 1888), activitatea Reuniunii Române de Lectură, constituirea ASTREI bănățene (1896), diligențele pentru augmentarea unui fond destinat înființării unei episcopii greco-orientale la Timișoara ș.a. Punerea în circulație a controversatei Table de la Lugoj, beneficiind de girul lui Valeriu Braniște, a contribuit la crearea unui efervescent spirit polemic (la care s-a raliat și Iosif Popovici, în paginile „Luceafărului”), care a impulsionat dezbaterile lingvistice privind vechimea și evoluția limbii române scrise. Prin elaborarea primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Bela (Sibiu, 1899), premiată de Academia Română, cărturarul lugojean și-a înscris definitiv numele, la loc de cinste, în istoriografia românească.” (4)

A rămas celebru în urbea natală și datorită uneia din emblemele arhitectonice ale Lugojului contemporan: Palatul Bejan, „o clădire masivă cu decorațiuni bogate, în stil baroc târziu, cu influențe ale stilului Art Nouveau mai exact o combinație între gotic și secesion-ul vienez” (5), construit în perioada 1901-1902 după planurile arhitectului și antreprenorului din Timișoara Karl Hart. Mare iubitor de artă a finanțat cursurile pictorului Virgil Simonescu (1881-1941) la Academia de Arte Frumoase din München căruia i-a solicitat să realizeze reproduceri după tablouri de Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Tizian (6) .

Virgil Bejan (1881-1935), fiul cel mare al lui Mihail Bejan, a urmat cariera notarială a tatălui său deschizându-și imediat dupa Unire (7 august 1919) un birou notarial în Sibiu (7). În 1921, potrivit „Monitorului Oficial”, Virgil Bejan era confirmat în postul de notar public pe care-l ocupa la Lugoj - județul Caraș Severin (8).

*) ”Pictură în ulei care îl reprezintă pe notarul Mihai Bejan, creație a pictorului timișorean Emil Lenhardt, pusă la dispoziția UNNPR prin amabilitatea domnului Constantin Tufan Stan ”

Surse:
(1) Ulterior, legea a fost modificată și completată prin Legea nr. LI/1880, Legea nr. VII/1886 și Legea nr. XVI/1894.
(2) În posturile de notari publici erau numiți juriști cu experiență din care 9 notari publici erau români: la Abrud - Ioan Trifan subjude la Câmpeni; la Beiuș - George Horvat, judecător la tribunalul Beiuș; la Aiud - Alecsandru Folivociut, conceptist la Ministerul de Interne, în Oravița - Aurel Maniu, avocat; în Sighișoara - Augustus Horsia, avocat, conceptist; în Timișoara - I. Missiciu, avocat respectiv, Dimitrie Bonciu în Arad, Petru Nemeș în Alba-Iulia și Mihai Bejan în Lugoj, toți trei deputați dietali.
(3) „Federațiunea”, nr. 37 – 930 (1875), Budapesta.
(4) Constantin-Tufan STAN, Mihail Bejan, autorul primei traduceri în limba română a 'Cronicii notarului anonim al regelui Bela' în 'Banat', VIII, nr. 8-12 (92-96), Lugoj, 2011, p. 23 și 'Morisena', nr.4 (2016), Cenad, pp. 35-43.
(5) Patrimoniul Lugojului. Cladiri de Patrimoniu National si Local al Lugojului. Arhitectura veche Lugoj..Cladiri din Lugoj la https://lugoj.webnode.ro/cladiri-monument (accesat 03.11.2020).
(6) https://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Simonescu (accesat 03.11.2020).
(7) Memoriul Camerelor Notarilor Publici Oradea, Cluj, Timișoara și Târgu-Mureș adresat domnului Ministru al Justiției, în chestia anulărilor în „Revista Notarilor Publici”, II (1929), nr. 10, Oradea, „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A, p. 146; Vasile Vlaicu, Evidența comersantilor, industriașilor, meseriașilor și altor profesioniști români în „Revista Economică”, XXV (1923), nr. 52, Cluj, pp. 58-59.
(8) „Monitorul Oficial”, nr. 220 (29 decembrie 1921).





• Aurel Maniu (1834-1894)

Contemporan cu Mihail Bejan, Aurel Maniu fost notar şi protonotar în comitat şi deputat în dietă în mai multe rânduri. A participat activ la reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române şi, anual, punea la dispoziţia Comitetului Asociaţiei Transilvane 200 florini ca stipendii pentru elevele internatului din Sibiu. Și-a început activitatea ca notar public imperial în Lugoj, iar din anul 1875 a ocupat postul de notar public regal în Oraviţa, până la decesul său din 12/24 ianuarie 1894.
Sursa: Revista “Familia nr.8/1894”





• Amos Frâncu (1829-1891)

S-a nascut la 1829 în Benig, comitatul Alba Inferioara (Transilvania). Tatal sau a fost inspector dominial al episcopatului romano-catolic. Studiile și le-a facut în Alba Iulia si la Academia de Drept din Sibiu. În timpul revoluției pașoptiste din Transilvania a fost centurion (căpitan) în Legiunea Prima Blasiana, condusă de prefectul Axente Sever. A fost ulterior avansat la gradul de tribun (maior) în Legiunea Auraria Gemina, condusă de prefectul Avram Iancu. În anii 1848/9 în calitate de tribun a luat parte activa la luptele românilor din Muntii Apuseni.

Notar public în comitatul românesc Zarand, s-a străduit să strângă fonduri pentru înființarea unui liceu românesc, la Brad și a unui spital la Baia de Criș, unde era sediul comitatului Zarand. După desființarea acestui comitat, Amos Frâncu a fost numit judecător, ulterior fiind transferat în Ungaria, la Miskolc, unde a activat până la sfârșitul vieții.



• Alexandru Nicolae Popescu (1883-1954)

Notar cercual în Lăzăreni, Alexandru Nicolae Popescu a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, în calitate de delegat al Gărzii Naţionale Române din Plasa Ceica.

S-a născut la 27 octombrie 1883 în familia notarului de Lăzăreni, Mihai Popescu, căsătorit cu Rozalia, casnică. Este al doilea membru al familiei cu patru copii, toţi cu studii şi oameni de vază ai comunităţii româneşti bihorene: Silvia – pictoriţă; Nicolae Alexandru – notar în Lăzăreni: Virgil – notar în Roşiori şi Aurel – prim-notar al Prefecturii Bihor.

Urmează cursurile liceelor din Blaj, Beiuş şi Inglau, luându-şi bacalaureatul la Beiuş, după care se va înscrie la Academia Teologică din Sibiu. Moartea tatălui său îl obligă, după numai un an şi jumătate, să abandoneze cursurile teologice, orientându-se spre şcoala administrativă din Marosvásárhely (Târgu Mureș). Va obţine diploma de notar şi, la scurt timp, este numit în locul tatălui său.

Este recrutat în armata austro-ungară și participă la război, o perioadă de cinci ani, fiind luat prizonier în Italia. Se va întoarce în ţară, după această cumplită experienţă, invalid. În 1918 se va alătura fără nicio reţinere cauzei naționale. În calitate de ofițer, preia organizarea Gărzilor Naţionale Române din plasa Ceica şi a Sfaturilor naționale comunale.

Misiunea sa nu se va încheia însă aici: Va fi desemnat să facă parte din comisia de dezarmare a armatei generalului Mackensen iar, mai apoi, Alexandru Nicolae Popescu face serviciul de curierat special la Marele Cartier General din Braşov, rămânând pe front încă patru luni.

Abia spre sfârşitul lunii martie 1919, Alexandru Nicolae Popescu se întoarce la Lăzăreni, acolo unde află că statul ungar îl condamnase la moarte şi se dăduse ordin „pe loc să-l împuşte”, fiind acuzat de spionaj în favoarea Armatei Române. Este nevoit să se ascundă, trăind ca fugar până la venirea Armatei Române, în aprilie 1919.

Sursa foto: https://urmasiimariiuniri.ro/delegati/alexandru-nicolae-popescu/



• Adrian Soniewicki (1847-1921)

Născut la Soslowka, Galiția, a urmat cursurile liceului din Cernăuți (Bucovina) și a studiat dreptul și științele politice la universitatea din Lvov. În anul 1873 a început practica de notar, iar în anul 1891 a fost numit notar public în Ceremuș, apoi la Stănești, în 1898 la Zastavna, iar din 1900 pînă la data decesului a profesat la Cernăuți.

Din 1904 a devenit președintele Camerei Notarilor Publici Bucovina. În 1898, Soniewicki a fost numit cetățean de onoare al localității Stăneștii de Jos. A fost membru de onoare al Asociației Academice Germano-Catolice Franconia, membru de onoare al asociației catolice Freundschaft, fondatorul Asociației Rusky Narodny Dom și co-fondator al unui număr de instituții de asistență socială. Fiul său, Maximilian Soniewicki a fost membru al guvernului regional Bucovina, devenind ulterior notar public în România Mare.



• Tigran Pruncu (1861-1942)

S-a născut la Viena, ca fiu al senatorului Ion Pruncu, descendent al familiei nobiliare armenești a cavalerilor înnobilați von Prunkul, rudă prin alianță cu descendenții lui Manuc Bey, a urmat studiile liceale și universitare la Cernăuți. Ulterior avea să devină notar public în Bucovina, la Solca și Câmpulung, fiind considerat o autoritate în domeniul său.

Tigran Pruncu a avut și o prodigioasă activitate publicistică, fondând în anul 1924 revista „Justiția.Revistă științifică. Organ al notarilor publici”, o publicație etalon pentru notarii acelor vremuri. El a promovat ideea notariatului public și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, ocupând funcția de vicepreședinte.

A fost, deasemenea, membru fondator al unei Bănci Populare, a acordat burse de studiu tinerilor săraci, i-a apărat pe cei nevoiași și a denunțat falsurile din actele prin care acestora li se cumpăra pământul pe sume derizorii. A promovat consecvent românismul și a sponsorizat tipărirea de cărți de istorie a românilor.



• Boris Iepure (1881-1938)

Născut într-o familie de clerici basarabeni, a studiat la Şcoala Duhovnicească din Chişinău, apoi a urmat Seminarul Teologic din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1904. După studiile seminariale a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat (Iuriev).

În 1914, exercita funcţia de secretar în cadrul Comisiei de reglementare a regimului proprietăţii funciare din judeţul Soroca. Boris Iepure s-a numărat printre participanţii la Congresul militarilor moldoveni, care a avut loc în zilele de 20–26 octombrie 1917, în Casa Eparhială din Chişinău. Din rândurile lor, delegaţii la congres au ales 44 de deputaţi în Sfatul Ţării – organul legislativ suprem al Basarabiei, printre aceştia fiind şi Boris Iepure.

Pe parcursul activităţii în Sfatul Ţării, a deţinut funcţia de prim-secretar al acestui for legislativ, pentru ca la 27 martie/9 aprilie 1918, să voteze unirea Basarabiei cu România. După unire, din 1919 rămâne să activeze ca notar public în Chișinău până la data decesului său.



___________________________________________
*) Sursa materialului documentar: Cosmin Mihailovici, Notarul public. Destinul unei profesii, Editura NOTAROM, București, 2015