UNIUNEA NATIONALA A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMANIA


Cautare pe site

Activitatea notarială din Evul Mediu până la constituirea statului român modern

   Notari publici făuritori ai României Mari | Activitatea notarială din Evul Mediu până la constituirea statului român modern | Transilvania, Bucovina și Basarabia. Instituționalizarea profesiei | Notariatul public între 1918 - 1950 | Etapa notariatului de stat (1950 – 1990) | Renașterea notariatului public

NOTARIATUL PUBLIC ROMÂN  ÎN ANUL CENTENARULUI MARII UNIRI 1918 – 2018 RECURS LA MEMORIE



Activitatea notarială din Evul Mediu până la constituirea statului român modern

Germenii activității notariale și-au făcut simțită prezența cu mult înainte de formarea poporului român, odată cu nașterea dreptului de proprietate asupra pământului și a necesității inventarierii acestuia, cu circa 4.500 de ani în urmă, în Mesopotamia și Egipt.

În spațiul românesc, de la cristalizarea sa (secolul al XII-lea în Transilvania și secolul al XV-lea în Țara Românească și Moldova), puterea centrală a integrat instituția notarială în sistemul de emitere și certificare a documentelor. În același timp și particularii apelau la înscrisuri cu caracter notarial în vederea consemnării întâmplărilor cu semnificații juridice, din ce în ce mai diversificate, atât pentru constatarea acordului între părți, dar și ca mijloc de probă. Inițial, activitatea cu specific notarial oglindea influențele externe: cancelaria Transilvaniei a preluat modelul de emitere și validare a înscrisurilor din Cancelaria Papală și din cea maghiară, iar cele din Țara Românească și Moldova au preluat modelul bizantin și, respectiv, polonez. Ulterior, pe măsură ce organizarea statală, societatea și activitățile locale au evoluat, s-a constituit o practică orginală românească, îmbunătățită și dezvoltată potrivit cerințelor fiecărei epoci.

Primele mărturii despre activitatea notarială datează din secolul al XII-lea, în Transilvania. Aici, cancelaria regală maghiară era foarte bine organizată, fiind condusă de un arhiepiscop. În cadrul cancelariei funcționa notarul special, care îndeplinea și funcția de secretar al regelui. În această din urmă calitate, autentifica actele cu inelul sigilar al regelui. Notarii se bucurau de stabilitate, ei nepierzându-și funcția o dată cu schimbarea voievozilor. Astfel, un anume Benedikt este atestat notar sub 4 voievozi.

Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, activitatea notarială se concentrează în locurile de adeverire (loca credibilia). Aici se vor întocmi acte sub pecete autentică la cererea unor persoane particulare, sau din însărcinarea autorității publice (rege, voievod, vicevoievod etc). Locurile de adeverire aveau o activitate asemănătoare cu a tribunalelor episcopale franco-germane ori a decanatelor din Flandra. Ele puteau fi capitluri (colegii de canonici pe lângă biserici episcopale) sau conventuri (pe lângă mânăstiri). Capitluri au funcționat la Alba Iulia, Oradea, Arad, Cenad, iar conventuri la Cluj-Mănăștur, Oradea (al cavalerilor ioaniți), Alba-Iulia (al dominicanilor), Turda (al călugărilor augustini). În cancelariile transilvane erau redactate privilegii, scrisori deschise, scrisori închise, acte notariale. Actele notariale se încheiau cu semnul notarului, o figură stilizată desenată de mână, reprezentând elementele simbolice cu numele și inițialele acestuia.

Cercetarea actelor redactate pe teritoriul Moldovei (care până la 1812 cuprindea și Basarabia) și al Țării Românești, atestă o bună organizare a cancelariilor domnești și a altor autorități provinciale care puteau emite documente notariale. Până în secolul al XVIII-lea, actele de cancelarie, indiferent de natura lor erau redactate în limba slavonă. Cel mai vechi act, datat 10 februarie 1388, provine de la domnitorul Petru Mușat și este adresat regelui Poloniei Wladislaw Jagello. În Țara Românească actul cel mai vechi este hrisovul voievodului Vlad I (1364-1377) către Mănăstirea Vodița. Majoritatea documentelor de arhivă se referă la regimul proprietății. Cancelariile domnești redactau liste, zapisuri, pisanii, urice, privilegii, răvașe, scrisori etc.

Actele întocmite în Evul Mediu pe teritoriul Țărilor Române erau atât publice, cât și private. În Moldova, cel mai vechi act privat aparține boierului Cârstea și este datat 10 noiembrie 1478. În Țara Românească un asemenea act aparține boierului Aldea și este datat 21 noiembrie 1398.

În funcție de formular și pecete, actele emanate de la autoritatea domnească sunt de o mare diversitate și dovedesc influențe bizantine, bulgărești, sârbești sau poloneze. Spre exemplu, hrisoavele sunt de influență bizantină. În Bizanț acestea aveau o pecete de aur atârnată, iar la noi din ceară galbenă. Cel mai vechi hrisov cunoscut este datat 11 mai 1409 și provine de la Mircea cel Bătrân.

Modul de întocmire a actelor în Țările Române era asemănător cu cel din Europa. Actul avea o motivație, ce se regăsea într-o cerere adresată autorității, de regulă verbală. Boierii își susțineau personal cauza în fața sfatului domnesc. Petiția astfel formulată era transmisă de domn unui ispravnic , care cerceta justificarea cererii. Concluziile erau comunicate Sfatului domnesc. Domnul delibera împreună cu boierii și dispunea întocmirea actului solicitat. Dacă partea interesată era un boier sau un dregător, actul era încredințat marelui logofăt, care poate fi asimilat notarului șef al țării. Dacă nu, actul era întocmit de un grămătic. Cei care scriau efectiv actele sunt cunoscuți sub numele generic de grămătici dar și de pisar, uricar, diac, logofăt, scriitor, scriitor cu mâna, scriitor de cuvinte etc. Operațiunea cea mai importantă, care dădea caracterul de autenticitate, consta în aplicarea peceții domnești, confecționată din ceară de albine amestecată cu rășină, După anul 1600 începe să se folosească ștampila cu tuș sau cu fum.

Slujbașii care redactau acte în cadrul cancelariei domnești capătă o importanță socială de necontestat, ajungându-se până acolo încât Marele logofăt aplica pecetea pe acte de care Vodă nu apucase să ia cunoștință. În unele cazuri, domnul accepta situația, girându-le cu autoritatea sa, în altele însă el anula actele pentru strâmbătate.

Slujbașii cancelariei de bucurau de încrederea domnitorului, ca dovadă frecventele danii domnești în favoarea acestora. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea diacul Roman primește pentru credincioasă slujbă mai multe sate a căror hotărnicie o face personal.

Importanța socială a notarilor în Țările Române poate fi decelată cu ușurință din legiuirile vremii. Spre exemplu, în anul 1783 domnul Țării Românești Nicolae Caradja operează o schimbare privitoare la veniturile notarilor. Dacă până la această dată veniturile proveneau din taxele încasate de notari pentru fiecare act, de la 1783 notarul este salarizat și devine logofăt al județului. Tot în același an, în Moldova, domnitorul Alexandru Moruzi impune prezentarea tuturor actelor necesare la încheierea unei tranzacții spre a fi adeverite (autentificate) și apoi trecute în condica județului. Pe aceeași linie, în anul 1799 Constantin Hangerli Vodă (Țările Române) le cerea notarilor județeni să-i trimită lunar la București condicile județelor spre a verifica cum sunt întocmite actele, iar în 1807, în Moldova, Constantin Ipsilanti îi declară pe notari inamovibili, „neschimbați și nelipsiți de slujba condicăriei în toată viața lor“.

Implicarea notarilor (logofeților) în raporturile juridice de drept patrimonial și matrimonial devine tot mai evidentă odată cu adoptarea Legiuirii Caragea în Țara Românească (1818) și a Codului Calimach în Moldova (1817).

Ulterior, adoptarea Regulamentelor Organice (anii 1830 și 1831) aduce o nouă confirmare a rolului crescând al notarilor în contextul dezvoltării economice și sociale din perioada respectivă. După ce prințul Ipsilanti impusese obligativitatea înregistrării actelor de proprietate, punând bazele publicității imobiliare și a notariatului, Regulamentele Organice acordă probei scrise un loc de frunte între instituțiile procedurii civile. Pentru prima oară apare într-o normă juridică obligativitatea înregistrării ipotecilor și a actelor dotale, atribuție dată logofeților de la instanțele locale, funcționari judiciari care anunță apariția secțiilor notariale de pe lângă tribunale, aproape un secol mai târziu. Actele au fost elaborate mai întâi de judecători, apoi de logofeți, iar în cele din urmă de notari, ceea ce nu le-a diminuat cu nimic forța și credibilitatea lor publică.

Constituirea statului român modern, prin Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, marchează încă un moment important în istoria notariatului român. În cadrul lucrărilor Conferinței de la Paris din 1856, Puterile Garante decid autonomia și organizarea Principatelor Române, pentru ca în 1858, prin Convenția de la Paris să fie transpus pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor în stat. Adoptarea Codului Civil, a Codului de Procedură Civilă, Codului Penal și Codului de Procedură Penală fundamenta organizarea și modernizarea justiției în acord cu cea mai înaintată legislație europeană din acea vreme, cea franceză. Cu toate acestea, în pofida poziției Conferinței de la Paris - care considera prioritară organizarea instituției actelor de notariat (cu autenticitate și putere executorie), precum și în ciuda asemnănării aproape perfecte între sistemele juridice francez și român, în legislația Principatelor Unite nu a fost preluată și instituția notarului public. O explicație a acestui fapt ar putea-o da un fragment din Memoriul Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, adresat în anul 1939 ministrului justiției de la acea vreme: „Faptul că la noi am aplicat codul napoleonian fără notari publici denotă lipsa ardentă pe care a simțit-o legiuitorul român atunci. Când n-aveam magistrați, avocați și personal auxiliar absolut necesar unei vieți juridice, de unde să mai fi luat și notari publici.”

Așadar, operațiunile cu specific notarial rămân de competența tribunalelor, iar în 1864, prin adoptarea, la 1 aprilie, a „Legii pentru comunele urbane și rurale“, apare o nouă categorie angrenată circuitul actelor cu specific notarial. Este vorba despre funcționari comunali (secretarul comunal pentru comunele urbane și scriitorul comunal pentru comunele rurale) care prin competențele primite în cadrul judecătoriilor comunale vor deveni în scurt timp principalii actori pe scena redactării actelor notariale pentru populația rurală. Secretarii comunali erau numiți, suspendați și revocați din funcție de Consiliul Comunal, iar atribuțiile lor aveau în vedere redactarea proceselor-verbale și transcrierea tuturor deliberărilor consiliului.

Pentru juriștii vremii era evident că prevederile Codului Civil și Codului de Procedură Civilă referitoare la operațiunile notariale erau perfectibile prin transferul competențelor de autentificare către o instituție a notariatului public. Urmărind acest obiectiv, în 1885 a avut loc în Parlament o tentativă de legiferare a instituției notarului public prin acordarea de competențe notariale judecătoriilor comunale (respectiv, autentificarea actelor) , însă fără sorți de izbândă.

În concluzie, până la unirea Principatelor Române, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza la 1859 și chiar la 30 de ani de la unire nu se putea susține ideea unei organizări notariale percepută ca instituție de sine stătătoare, ci a unei activități înglobate inițial în activitatea cancelariilor domnești și bisericești, iar mai apoi în competențele judecătorești.

O mențiune specială în acest succint istoric al cristalizării profesiei notariale trebuie făcută referitor la activitatea notarială de la Gurile Dunării. La sfârșitul secolului al XII -lea și începutul secolului al XIV- lea, orașele din această regiune constituiau un areal cu intensă activitate notarială exercitată de străini, zona fiind preluată de bizantini și colonizată de genovezi. În localități ca Vicina, Chilia și Licostomi izvoarele istorice menționează o activitate notarială importantă. Astfel, la Chilia un anume Antonio di Ponzo, care figura în documente ca „sacre imperii notarius” instrumentează acte de natură diversă, cu preponderență de navlosire, iar Bernado di Capena, Domenico di Carignano, Oberto Grassi și Michele di Aymelina sunt menționați ca notari implicați în numeroase operațiuni comerciale. Tranzacțiile acelor vremuri aveau valori imense. Astfel, contractele încheiate de un singur notar între 8 martie și 13 mai 1361 reprezentau ca valoare un sfert din venitul anual al vămii imperiale din Constantinopol în anul 1348. Notarul era solicitat pentru acte de către bancheri, zarafi, măcelari, morari, cârciumari, cioplitori, cizmari, croitori, pielari, fierari etc. Către sfârșitul secolului al XIV-lea, Chilia este părăsită de genovezi, iar efervescența activității notariale ia sfârșit.
Back pageBack to top